Pachetul de legi privind justiția, asumat de Guvernul României ca proiect legislativ în ședința de Guvern din 24.08.2022, reprezintă o lovitură dură dată acelora care sperau că justiția poate fi eliberată de influențe politice, responsabilizată în folosul interesului public și profesionalizată, așteptări legitime ale societății românești după lungi ani de discreționarism judiciar.

Legile propuse, dincolo de retorica pro-europeană afișată de inițiatori, șochează prin caracterul lor retrograd, marcând o întoarcere la o viziune medievală și cvasi-militarizată asupra justiției cum România a mai avut doar înainte de 2004, când au fost adoptate legile pe care acum le vor înlocui integral.

Politizarea și clientelizarea justiției

Liniile de forță ale viziunii nedemocratice din aceste legi sunt politizarea fățișă a justiției și crearea unei concentrări a puterii în mâna unei părți restrânse a magistraturii prin intermediul căreia se va exercita controlul, o adevărată fanariotizare a justiției, precum și diminuarea independenței individuale a judecătorilor și procurorilor și expunerea lor unui sistem de repercusiune.

Sistemele clientelare, funcționale doar pe ascuns acum, ajung să fie propuse la vedere, răsplătite prin crearea unor noi privilegii.

Politizarea justiției se realizează în primul rând prin păstrarea și consolidarea influenței politice pentru numirea în funcțiile de la vârful sistemului judiciar, pentru procurorul general al României sau procurorii șefi ai DNA și DIICOT rolul CSM fiind unul decorativ.

Apoi, se creează pârghii noi de control asupra judecătorilor și procurorilor din partea conducerii administrative, exemplul cel mai șocant fiind acela că procurorul general al României poate infirma direct soluțiile dispuse până și de un procuror de parchet de pe lângă judecătorie (sfidându-se astfel soluții anterioare obligatorii ale ÎCCJ care au stabilit în mod contrar).

În sfârșit, poarta se deschide larg politicului prin eliminarea prevederilor care garantau că ofițerii cu atribuții de poliție judiciară erau desemnați de Procurorul General ori instituiau garanții cu privire la obiectivitatea și profesionalismul acestora. Atunci când dosarele se vor face de o poliție judiciară aflată direct sub controlul ministrul de interne, necontrolată decât formal de procurorii de caz, justiția va fi un simulacru dureros.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ redevin titulari ai acțiunii disciplinare, reactivându-se o reglementare retrogradă de până în 2018, în plus oferindu-li-se pârghii suplimentare de control asupra judecătorilor și procurorilor.

Inspecția Judiciară este adusă la un rol decorativ, atât Președintele ÎCCJ cât și Procurorul general putând exercita direct acțiunea disciplinară în fața secțiilor CSM, ca instanțe disciplinare, indiferent de cele constatate tehnic în cursul cercetării disciplinare de către specialiștii Inspecției Judiciare.

Simpla declanșare în acest fel a procedurii disciplinare poate duce la suspendarea din funcție și la suspendarea cererii de pensionare a judecătorului sau procurorului respectiv, instrument teribil de presiune.

Cum instanța care pronunță o soluție definitivă privind existența unei abateri disciplinare este chiar cea condusă nemijlocit de Președintele ÎCCJ, prin completul de 5 judecători, care astfel urmează să soluționeze o cerere chiar a conducătorului ierarhic administrativ, acesta devine de facto persoana cea mai puternică și cea mai influentă din întreg sistemul judecătoresc.

Președintele ÎCCJ poate exercita după propria voință acțiunea disciplinară față de orice judecător, fie el și de la cea mai neînsemnată judecătorie din țară, deși este de notorietate că, spre deosebire de procurori, judecătorii nu sunt supuși nici unui fel de control ierarhic, element fundamental al independenței lor.

Pentru a întări poziția de factotum a Președintelui ÎCCJ asupra carierei judecătorilor acesta devine ordonator principal de credite cu privire la bugetul pentru cheltuielile de personal al curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor (indemnizații, salarii și alte cheltuieli similare). Bugetul privind bunurile și serviciile (cheltuielile de funcționare propriu-zisă a justiției) sau investițiile rămâne, pentru că pârghiile de control trebuie conservate, la Ministerul Justiției.

Președinții instanțelor capătă puteri pe care nu le-au mai avut decât înainte de 2004, când sub presiunea reformelor necesare integrării în structurile europene, s-a introdus o formă de conducere colegială și democratică a instanțelor, prin partajarea puterilor cu colegiile de conducere. Președinții își aleg vicepreședinții și președinții secțiilor, CSM-ul doar validând alegerea lor, iar colegiul de conducere devine un organism pur formal, golit de atribuții decizionale, cu atât mai mult cu cât din el fac parte de drept „toți oamenii președintelui”(vicepreședinții și președinții de secție) și doar 2 judecători aleși liber de adunările generale.

Privilegii pentru elitele conducătoare

Obediența structurilor de concentrare a puterii create prin aceste legi este asigurată printr-un sistem de privilegii fără precedent care va crea inechități și inegalități enorme în rândul magistraturii.

De exemplu, judecătorii ÎCCJ nu sunt supuși nici unui fel de evaluare profesională, membrii CSM și procurorii din cadrul ÎCCJ, inclusiv cei din DNA și DIICOT, pot deveni la încheierea mandatului avocați sau notari la cerere, fără concurs, promovarea ca judecător la ÎCCJ este o afacere în familie între judecătorii secției pentru judecători a CSM și Președintele ÎCCJ, nemeritorie ci doar pe baza unei simple evaluări și a unui interviu, iar membrii CSM își blindează mandatul de 6 ani fiind eliminată posibilitatea revocării lor din funcție de către adunările generale care i-au și desemnat.

Răspunderea materială pentru erori judiciare este practic eliminată, judecătorii și procurorii urmând să răspundă doar atunci când Consiliul Superior al Magistraturii, într-un sistem tipic clientelar de răsplătire a bunăvoinței sau dimpotrivă de pedepsire a celui ce deranjează, stabilește că s-a încălcat legea cu rea-credință sau din gravă neglijență.

Desuveranizarea justiției naționale

Societatea românească este trădată prin renunțarea explicită pe care aceste propuneri o fac la identitatea constituțională proprie a României, element fundamental al suveranității naționale și valoare recunoscută României prin Tratatul UE.

Judecătorii nu vor mai răspunde în nici un fel pentru refuzul lor de a aplica o decizie obligatorie a Curții Constituționale sau chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este pur și simplu o invitație pentru ei la haos jurisprudențial, fiecare urmând să procedeze cum îi dictează conștiința, ideologia sau orice alte interese.

Totodată, justiția națională se desuveranizează, Constituția României și supremația ei fiind înlocuite de voința individuală a fiecăruijudecător, sub pretextul aplicării unor norme și standarde europene superioare.

Apelul nostru la implicare

Societatea românească, publicul larg, trebuie mai întâi să fie conștienți că nu vorbim doar despre reglementări tehnice, inofensive, care vizează doar funcționarea unor organe ale statului, cele judiciare.

Legile justiției sunt esențiale pentru stabilirea parcursului pe care România îl va avea următorii zeci de ani (legile anterioare au supraviețuit, cu modificări, 20 de ani), cu efect direct asupra calității vieții, a democrației și a drepturilor cetățenești.

Importanța acestor legi este egală cu importanța pe care o justiție liberă, independentă și corectă o are pentru garantarea demnității individuale a fiecăruia dintre noi și a demnității colective a națiunii, într-un stat de drept democratic și liber.

Legile sunt despre viața și libertățile fiecăruia dintre noi dar și despre libertatea și suveranitatea reală a poporului român. De aceea apelul nostru la vigilență și rezistență sub toate formele față de aceste propuneri legislative se adresează nu numai partidelor parlamentare, judecătorilor, procurorilor și celuilalt personal din sistemul judiciar, mass-mediei, ci și fiecăruia dintre voi.

Lipsa de reacție la acest moment va crea monștrii.

Este necesară retragerea proiectului legislativ din Parlament

Forma finală a propunerilor reprezintă amăgirea și inducerea în eroare a tuturor, de la asociațiile profesionale fie ele așa zis reformatoare sau conservatoare, la ONG-urile pro-europene, la Comisia Europeană, GRECO sau Comisa de la Veneția ori, probabil, chiar a șefului Guvernului, care puțin probabil știe ce a semnat.

Una s-a discutat, altceva s-a adoptat, în ziua mare și în disprețul oricui.

Fiind un pachet legislativ imens (550 de articole plus anexe) iar forma finală fiind diferită de variantele care au circulat în dezbaterile publice și care au făcut obiectul discuțiilor cu asociațiile profesionale ale magistraților și societatea civilă, inclusiv cu instituțiile europene, dimensiunea dezastrului virtual produs de aceste propuneri va putea fi evaluat cu adevărat doar în urma unor analize amănunțite și de durată.

Cu atât mai mult este evident că legile nu vor putea fi reparate sau peticite în procedura parlamentară, viziunea și filosofia de ansamblu a concepției aproape totalitară care a stat la baza elaborării lor neavând cum să fie înlăturate.

De aceea, singura soluție este retragerea urgentă a acestui proiect legislativ din Parlament, obiectivele punctuale cuprinse în PNNR sau în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare, așa cum rezultă din documentele internaționale, putând fi atinse fără afectarea intereselor naționale prin modificări punctuale promovate responsabil pe cale parlamentară.

Demisia ministrului de justiție este o slabă dar absolut necesară consolare.

Coaliția pentru Națiune

Vicepreședinte avocat Adrian Toni Neacșu